Nu voi inţelege niciodată oamenii...

... şi, credeţi-mă, nu-mi uşurează cu nimic situaţia faptul că eu însămi sunt om.

De ceva vreme totul funcţionează foarte simplu pentru mine: rişti, pierzi; loveşti sub centură, eşti lovit sub centură; te arzi, nu te mai apropii aşa de mult de foc; munceşti, obţii rezultate; te naşti, trăieşti, mori. Logică. Totul se reduce la logică. Două particule ce se mişcă dezordonat în vid se vor ciocni la un moment dat. Organismul va crea întotdeauna dependenţă de nicotină, alcool, cofeină, calmante, indiferent cât crezi tu că te poţi abţine. Ce e probabil să se întâmple e probabil să se întâmple şi nu va face o excepţie pentru tine. Se numeşte selecţie naturală.

Dar când vine vorba de oameni, orice urmă de logică zboară pe fereastră. M-am chinuit ani întregi să ataşez stereotipuri oamenilor. Cei naivi vor fi întotdeauna folosiţi. Cei mândri vor fi întotdeauna doborâti de propria mândrie. Cei proşti vor fi întotdeauna majoritari. Cei amabili întotdeauna ascund defecte urâte. Toţi oamenii sunt coruptibili; la momentul potrivit ar face orice pentru a-şi salva pielea.

Nu pot avea încredere în oameni, de ce să mint? Dacă te aştepţi întotdeauna la ce-i mai rau e imposibil să fii dezamăgit şi vei mai avea şi surprize plăcute din când în când.

Dar, dacă am înţeles oamenii atât de bine, de ce pot fi încă dezamăgită? De ce nu se conformează toţi stereotipurilor mele? Oricăror stereotipuri? De ce nu li se aplică şi lor regulile fizicii/matematicii/logicii/orice bestemate de reguli?

Am dat-o în bară de atâtea ori în situaţii sociale (şi ăsta-i doar începutul, am toată viaţa înainte) fiindcă, pur şi simplu, oamenii n-au nici un sens.